Haideți să vă spun cum am învățat în adevăratul și realul sens al cuvântului ce înseamnă responsabilitatea.
Octombrie 2004: o zi senină, un grup de adolescenți ambițioși și optimiști alături de care mă aflam și eu de altfel, ne-am propus cu vitejie să ajungem pe vârful unui munte din apropiere.
Frunzele aurii foșneau ușor deasupra noastră, creând din când în când câte o ploaie colorată, iar apa șiroia lin pe lângă potecă. Sunetul bocancilor noștri lovindu-se de pietriș era acompaniat de ciripitul păsărelelor care își luau un ultim zbor spre tărâmurile calde. Am surprins imaginea naturii în cea mai frumoasă formă: totul era perfect.
Însă, în momentul în care parcă toate lucrurile sunt în favoarea ta, există un mic moment care te dezechilibrează ca să te scoată din zona de confort. Așa că cerul nostru însorit s-a transformat într-unul înghițit de nori negri până la pământ.
Vizibilitatea era redusă, panta era abruptă, iar panica începea să devină din ce în ce mai mare… ce ne facem acum? Tentația noastră era, bineînțeles, de a fugi din calea pericolului.
- Obstacolul?
- Pietrele de pe potecă care amenințau să ne rănească dacă nu eram atenți pe unde călcam.
- Inima mea?
- Bubuind.
- Mintea mea?
- Înghețată.
